Conspectări

Enigma Zilei Negre (IV)

2010-11-24T09:30:00.010+02:00

Să fi fost Ziua Neagră rezultatul unui banal incendiu de pădure? Posibil. De altfel, pentru majoritatea celor ce au studiat fenomenul, este cea mai plauzibilă explicaţie. Există însă anumite probleme şi în logica acestei explicaţii. Este perfect adevărat că incendiile de vegetaţie au fost întotdeauna "motorul" migraţiilor populaţiei băştinaşe din pădure în preerie şi invers şi că numai în Oregon s-au înregistrat patru mari incendii de pădure la mijlocul secolului al XIX-lea, însă este puţin probabil ca un incendiu, oricât de mare să fi produs un nor de fum atât de dens încât să-şi păstreze nealterată compoziţia în deriva sa către est.

Experienţa recentă a incendiilor din Qebec (Iulie 2002) şi Utah (Iulie 2007) a demonstrat că maximul de efect produs de astfel de evenimente ar fi fost apariţia câtorva trâmbe de fum peste New England, un pic de ceaţă persistentă peste aceeaşi regiune şi nişte apusuri de soare spectaculoase.

Dar ce s-a petrecut mai exact la 19 Mai 1780, dată care va rămâne în istorie sub denumirea "Ziua Neagră"?

Cu câteva zile înainte de eveniment locuitorii din mai multe zone din New England au observat că cerul devenise oarecum opac la vremea răsăritului, soarele amiezii avea o tentă rozalie iar spre seară apusurile arămii păreau să sfideze regulile spectrale. Din relatările acestora reţinem descrierea unui "aer extrem de dens" şi a unui "soare foarte roşu la răsărit şi la apus".

În dimineaţa zilei de 19, puţin după ora 9 cerul căpătase o tentă aurie pentru ca, la foarte scurt timp după aceea, să se întunece vizibil. La ora 10 dimineaţa cerul era deja negru ca smoala iar peste întreaga regiune se abătuse o noapte nefirească, aproape supranaturală.

La acea dată Biblia era cartea de căpătâi a rezidenţilor americani iar multe pasaje, atât din Vechiul cât şi din Noul Testament făceau referire la întunecarea bruscă ce va preceda Ziua de Apoi. Nu trebuie să ne mire deci că o mare de oameni a luat cu asalt bisericile, umplând stranele până la refuz, în speranţa de a se pocăi până nu este prea târziu. Mulţi au fost aceia care considerau că Revoluţia Americană şi devastatorul război aferent au fost factorii declanşatori ai acestei "răzbunări divine".

Enigma Zilei Negre (III)

2010-10-10T10:10:00.008+03:00

Varianta conform căreia Ziua Neagră a fost provocată de o erupţie vulcanică este şi ea destul de improbabilă. Una din cele mai distrugătoare erupţii vulcanice, remarcabilă prin cantitatea enormă de cenuşă emanată într-un interval foarte scurt de timp, a avut loc în Islanda, la numai trei ani după evenimentele din Ziua Neagră. La 8 Iunie 1783 vulcanul din Laki, Islanda erupea violent aruncând în atmosferă tone de cenuşă şi gaze saturate cu dioxid de sulf, activitate ce avea să continue şi în următoarele 8 luni.

Norul creat de această erupţie a rămas captiv în straturile inferioare ale atmosferei şi, după ce a devastat Islanda cauzând asfixierea animalelor şi acoperirea cu un strat gros de cenuşă a fermelor, a ajuns în vestul Europei provocând modificări climaterice ale căror efecte s-au resimţit vreme da mai mulţi ani. "Ceaţa vulcanică" a impiedicat în bună măsură traficul maritim, a provocat o serie de morţi prin asfixiere, a redus drastic culturile agricole şi a determinat un aspect sângeriu al cerului. Modificările climei au oscilat între extreme trecând de la averse de grindină şi ierni foarte severe la valuri de căldură şi veri prelungite.

Pe teritoriul american însă, la data producerii evenimentului din New England, nu s-a înregistrat oficial vreo erupţie vulcanică şi, din nou, nu există relatări ale unor martori oculari care să confirme existenţa unui nor de cenuşă vulcanică la joasă altitudine care să se îndrepte dinspre Mt. St. Helens sau Mt. Hood către coasta estică. Mai mult chiar, este recunoscut şi certificat faptul că fenomenele specifice Zilei Negre au fost detectate pentru prima dată în direcţia opusă celor doi vulcani menţionaţi, în estul New York-ului.

Să fi fost un incendiu de pădure vinovat pentru Ziua Neagră? Posibil. De altfel aceasta este cea mai probabilă explicaţie şi ne vom ocupa de ea puţin mai încolo. În vestul Statelor Unite incendiile de mare amploare sunt destul de comune şi au determinat dintotdeauna migrarea triburilor băştinaşe din păduri în preerie şi invers. La mijlocul secolului XIX, numai în Oregon au avut loc patru mari incendii de pădure. Cu toate acestea este destul de improbabil ca o pătură groasă de fum să fi rezistat suficient de mult la joasă altitudine pentru a atinge Coasta de Est. Mai degrabă, asemenea celor observate cu ocazia incendiilor din zona Quebec în 2002 şi Utah în 2007, locuitorii din New England ar fi avut parte de câteva şuviţe de fum pe cer şi apusuri spectaculoase.

Enigma Zilei Negre (II)

2010-10-05T08:19:00.000+03:00

Dar dacă nu a fost eclipsă atunci ce altceva ar fi putut provoca Ziua Neagră? Să fie oare vorba de fenomenul cunoscut actualmente sub denumirea de tranzit planetar? Cu siguranţă nu. Ziua Neagră nu a fost cauzată de tranzitul planetar, fenomen ce constă în obturarea discului soarelui de o planetă ce întretaie axa Pământ - Soare.

Chiar şi începătorii în ale astronomiei pot infirma această ipoteză deoarece este bine cunoscut faptul că Mercur s-a aflat în tranzit în 1776 şi 1782 iar Venus în 1769. Oricum, nici una din cele două planete interioare nu este suficient de mare şi nu se află suficient de aproape pentru a acoperi în totalitate discul solar.

Am putea vorbi atunci despre o furtună de praf care să fi stat la baza fenomenului denumit Ziua Neagră? Nu prea. Desigur, aproape întreaga întindere de uscat a planetei este afectată de furtuni de praf sau de nisip, aşa cum ne-o demonstrază frecventele apariţii ale acestor fenomene în China, nordul Africii, Orientul Mijlociu sau Australia. Pe teritoriul american însă, în ultimii 37 de ani s-au înregistrat doar două furtuni de praf foarte intense, cea din 1971 din apropiere de Tucson, Arizona şi cea din 2009 care s-a manifestat în apropiere de Amarillo, Texas. Iar "mama" tuturor furtunilor de praf din America constituit-o seria de manifestări extreme, cunoscută sub denumirea de "Castronul cu Praf", ce a răvăşit preeria nord-americană pe tot parcursul anilor '30.

Însă nici în analele vremii, nici în oralul colectiv nu există vreo menţiune cât de mică din partea celor ce hălăduiau de-a lungul şi de-a latul Coastei de Est - vânători, exploratori, indieni etc. - care să confirme că ceea ce s-a întâmplat în Ziua Neagră a fost rezultatul unei furtuni de praf. Ori un asemenea fenomen este greu de trecut cu vederea atunci când te afli în mijlocul unui viscol întunecat, nisipul îţi scârţâie între dinţi şi nu poţi vedea la mai mult de doi metri în faţă.

Enigma Zilei Negre (I)

2010-09-26T10:16:00.001+03:00

Cu câteva zile înainte de 19 Mai 1780 locuitorii din colţul nord-estic al Statelor Unite au beneficiat, la fiecare răsărit şi apus de soare, de ineditul spectacol oferit de cerul straniu colorat în arămiu. Iarna care tocmai trecuse fusese neobişnuit de aspră şi lungă, nimeni nu-şi aducea aminte să fi existat una aidoma, cu ninsori abundente şi un frig turbat ce a afectat mai toată coasta, din Maine până New Orleans, marea îngheţând bocnă în porturile Boston şi New York. Estul Statelor Unite fusese literalmente paralizat, interacţiunea socială dispăruse în întregime iar transporturile se opriseră complet. Odată cu primele semne ale dezgheţului o mulţime de poduri au fost deteriorate blocurile de gheaţă pornite în aval dar, în afara echipelor de intervenţie, nimeni nu a acordat importanţă acestor evenimente, toată lumea fiind practic exaltată de sosirea primăverii.

Însă anotimpul renaşterii avea să aducă cu el un fenomen straniu ce va rămâne în istorie sub denumirea de Ziua Neagră din New England. În acest moment se poate afirma cu certitudine despre acest fenomen numai faptul că el nu a fost cauzat de o eclipsă lunară sau solară. Într-adevăr, o eclipsă parţială de Lună a putut fi observată de pe coasta de est dar ea a avut loc, pe 18 Mai 1870, cu o zi înainte de manifestarea fenomenului, şi oricum nu ar fi provocat pogorârea întunericului pe Pământ în plină zi.

Ceva mai devreme, la 4 Mai 1780, a avut loc şi o eclipsă inelară de Soare însă aceasta a provocat întuneric complet numai în sud-vestul Africii şi în sudul extrem al Oceanului Atlantic, iar durata sa nu a depăşit 90 de secunde. În plus coloniştii din Virginia şi Georgia erau familiarizaţi cu fenomenul şi îl puteau identifica corect, eclipsele parţiale sau totale anterioare fiind destul de dese (1776, 1777, 1778, 1780). Eclipsa din 1780 în special a devenit faimoasă datorită notei anectodice în care s-au desfăşurat evenimentele. O expediţie alcătuită din patru profesori şi şase studenţi, condusă de profesorul reverend Williams şi finanţată de Harvard College în asociere cu Commonwealth of Massachusetts, s-a adâncit în pădurile din Maine, în apropiere de Penobscot Bay, cu scopul de a întreprinde observaţii ştiinţifice asupra eclipsei totale previzionată pentru 27 Octombrie 1780. Din cauza unei erori strecurată în calculele lui Williams, însă, grupul expediţionar şi-a stabilit baza într-o zonă greşită astfel încât nu a putut observa decât o eclipsă parţială de Soare. Acest eveniment a rămas în folclorul academic sub denumirea de "Eclipsa Pierdută". Dar cea mai picantă parte a acestei aventuri nu a fost eroarea profesorului ci faptul că mai marii armatei britanice au ordonat o încetare temporară a oricăror operaţiuni militare pentru a permite membrilor expediţiei să străbată în deplină siguranţă teritoriul aflat sub controlul Imperiului.

Tainele Universului (III)

2010-05-20T09:00:00.005+03:00

Astronauţii şi OZN-urile lor
Când auzim vorbindu-se despre astronauţii NASA gândul ne zboară imediat la un grup restrâns de oameni cu pregătire specială, care cel mai adesea sunt experţi străliciţi în diverse domenii ale ştiinţei. Asta înseamnă că atunci când aceşti oameni ne spun că au întâlnit un fenomen inexplicabil am face bine să începem să ne punem întrebări. Să ascultăm aşadar istorisirile câtorva dintre aceşti astronauţi:

Gordon Cooper

Cooper: Muchea, am ţintă strălucitoare de culoare verzuie care se apropie cu mare viteză de capsulă.
Muchea Station: Confirmat Mercury, îl avem şi noi pe radar.

Donald Slayton

Am văzut obiectul pe când zburam într-o după-amiază senină şi însorită undeva pe la 3.00 de metri. La început am zis că-i un zmeu, după care mi-am dat seama că nimeni nu poate înălţa un zmeu aşa sus. Când m-am apropiat am văzut un soi de disc argintiu care imediat a început să se îndepărteze de mine deşi zburam cu aproape 500 de km pe oră. L-am urmărit un timp dar la un moment dat drăcia pur şi simplu a şters-o. A intrat brusc în ascensiune şi a tot accelerat până nu l-am mai zărit.

Robert White

Sunt nişte chestii acolo! Fără îndoială că sunt!

Joseph A. Walker

Am filmat nişte chestii şi chestiile alea apar pe filmul developat după misiune.

James Lovell

Lovell: Ţintă sus la ora 10.
Capcom: Aici Houston. Gemini 7, repetă.
Lovell: Ziceam că am o ţintă sus la ora 10.
Capcom: Gemini 7, e corect sau te uiţi la booster?
Lovell: Acum sunt mai multe... ţinte reale.
Capcom: ...Estimare distanţă şi dimensiuni?
Lovell: Văd şi booster-ul, separat...

Neil Armstrong

Întrebare: Ce s-a întâmplat cu adevărat în timpul misiunii Apollo 11?
Armstrong: A fost incredibil, ştiam că se poate întâmpla, fusesem avertizaţi. Dar nimeni n-a pomenit de o bază sau un oraş pe Lună.
Întrebare: Adică cum "avertizaţi"?
Armstrong: Nu pot fi foarte explicit, pot spune doar că au nave mult superioare alor noastre. Foarte mari! Şi ameninţătoare!
Întrebare: N-a desfăşurat NASA şi alte misiuni după Apollo 11?
Armstrong: Desigur - NASA nu putea risca să işte panică. S-au dus, au aruncat o privire şi s-au întors imediat.

Tainele Universului (II)

2010-05-19T09:00:00.016+03:00

Materia întunecată (II)
La sfârşitul episodului trecut am vorbit despre Zwicky şi descoperirea sa. Destul de ciudat, din 1934 când astrofizicianul a făcut publice descoperirile sale, şi până în 1970 nimeni nu le-a luat în seamă. Ignorarea acestor idei revoluţionare a fost o decizie extrem de proastă a comunităţii ştiinţifice deoarece a provocat pierderea a decenii întregi de potenţiale cercetări în domeniu. Deabia în zilele noastre materia întunecată a devenit obiect de studiu aplicat şi asta numai după ce anumiţi cercetători şi-au dat seama că descoperirile lui Zwicky explică câteva din propriile lor rezultate şi observaţii.

Prin 2006 cercetătorii britanici de la Universitatea Cambridge au făcut nişte descoperiri extrem de interesante. Conform calculelor lor particulele componente ale materiei negre se mişcă cu o viteză de 9 kilometri pe secundă, mult mai rapid decât se credea până atunci. Ei au putut chiar să determine şi temperatura normală a materiei negre: 10.000°C. Aceste descoperiri nu au dus totuşi la o concluzie comună în rândurile comunităţii ştiinţifice care rămâne divizată în ipoteze, plecând totuşi de la singurul aspect asupra căruia au căzut de acord: materia întunecată este, cel mai probabil, de origine nonbarionică.

Probabil că cea mai importantă barieră ce stă în calea descifrării misterelor materiei întunecate este incompleta noastră cunoaştere a gravitaţiei şi fenomenelor asociate acesteia. De-a lungul timpului s-au formulat multe teorii cu privire la natura materiei întunecate însă una dintre ele se remarcă în mod deosebit prin originalitate şi atractivitate.

Conform Teoriei M, care nu este altceva decât varianta actualizată a Teoriei Corzilor există, în afara celor 4 dimensiuni cunoscute, încă 8 dimensiuni astfel încât numărul lor total ajunge la 11. Într-un Univers membranatic, cum este cel postulat de Teoria M, capetele corzilor sunt ancorate de membrana spaţiului nostru astfel încât particulele nu se pot mişca decât în interiorul acestei membrane. Însă particulele ce transportă forţa gravitaţională, gravitonii, sunt corzi închise, ca nişte inele, deci pot "evada" din membrană, ceea ce explică de ce gravitaţia este mult mai slabă decât forţa electromagnetică. Acest comportament oferă şi o explicaţie interesantă pentru materia întunecată care ar fi în fapt gravitoni "evadaţi" dintr-o membrană învecinată (dimensiune paralelă în termenii literaturii SF) care pătrund în membrana spaţiului nostru.

Până acum nimic nu este sigur şi oricare dintre teoriile formulate are argumente pro sau contra dar, la viteza cu care evoluează cunoaşterea umană, bănuiesc că nu va mai trece mult timp până ce se va lămuri şi această chestiune. Moment în care, bineînţeles, ne vom apuca cu toţii să discutăm despre descoperirea epocală ce va să vie.

Tainele Universului (I)

2010-05-18T10:34:00.002+03:00

Materia întunecată (I)
E = mc². Este poate cea mai cunoscută ecuaţie şi cu siguranţă cu toţii ne aducem aminte de ea din vremea când eram la şcoală. Este la fel de genială ca cel care a imaginat-o numai că atunci când încercăm să o aplicăm spaţiului ne alegem cu o anomalie. Şi încă cu una de proporţii. Dacă o utilizăm pentru a determina cam câtă materie există în Univers constatăm că ne lipseşte cam 96% din total. Cu alte cuvinte, noi am descoperit doar 4% din materia Universului.
Nu vă uitaţi la mine că restul nu l-am luat eu!
Nişte cercetători cu iniţiativă, ca să nu fie prinşi pe picior greşit, au ieşit la rampă şi au zis că restul de 96% este reprezentat de două componente omniprezente dar invizibile, energia întunecată (73%) şi materia întunecată (23%). Problema cu materia întunecată este că existenţa ei este foarte greu de dovedit. Este invizibilă, intangibilă, lumina şi undele radio o străbat fără a fi în vreun fel afectate, cu alte cuvinte detectarea ei este extrem de dificilă.

Când un individ oarecare ia contact pentru prima oară cu teoriile referitoare la materia întunecată, va avea tendinţa să pufnească în râs la auzul veştii că nu există instrumente capabile să-i detecteze prezenţa. Nici măcar cercetătorii nu sunt 100% siguri că ea există. Însă materia întunecată este una din puţinele teorii existente ce încearcă să explice diferenţa între masa calculată şi cea observată în Univers. Iar singura metodă de detecţie a ei este studierea comportamentului corpurilor din imediata apropiere.

Unul din pionierii teoriei materiei întunecate a fost astrofizicianul de origine elveţiană (am putea spune europeană pentru că tatăl era elveţian, mama cehoaică şi s-a născut în Bulgaria) Fritz Zwicky. El a "detectat" materia întunecată în cursul anului 1933 în timp ce studia mişcarea galaxiilor din roiul de galaxii Coma Berenices. Încercând să afle masa acestora bazându-se mai întâi pe intensitatea strălucirii lor şi mai apoi pe teorema virialului, a avut o revelaţie. Rezultatul calculului efectuat cu cea de-a doua metodă era de 160 de ori mai mare decât cel obţinut cu prima metodă.

O lume bizară (I)

2010-05-17T09:00:00.023+03:00

Explozia gazometrului din Pittsburgh
Luni 14 Noiembrie 1927, la ora 8 şi 43 de minute dimineaţa locuitorii oraşului american Pittsburgh au avut pentru câteva clipe senzaţia că sunt victimele unui cutremur devastator. Până la lăsarea serii lucrurile aveau să se lămurească însă: nu fusese un cutremur ci unda de şoc provocată de explozia unui gazometru - cel mai mare din lume la vremea aceea - situat în plin centrul zonei industriale a oraşului. Incidentul a provocat moartea a 28 de persoane şi rănirea a mai mult de 400 şi s-a soldat cu pagube materiale în valoare de 5 milioane (aproximativ 61 de milioane la valoarea actuală) de dolari.

Explozia s-a produs la aproximativ 1,5 kilometri vest de birourile Oficiului Meteorologic iar zgomotul deflagraţiei şi efectele undei de şoc au focalizat imediat atenţia personalului asupra sursei acestora. La început se putea vedea doar o coloană groasă de fum şi praf ridicându-se dintre ruine dar imediat după aceea au apărut primele flăcări urmate de o imensă minge de foc, de aproximativ 30 de metri în diametru. Sfera de foc a urmat o traiectorie ascendentă, micşorându-se pe măsură ce câştiga altitudine pentru a se disipa în cele din urmă la o înălţime de aproximativ 300 de metri.

Aproape toate clădirile din imediata vecinătate a exploziei au fost rase de pe faţa pământului iar cele aflate pe o rază de aproximativ 800 de metri de la epicentru au suferit avarii semnificative, foarte mulţi dintre cei aflaţi în interiorul acestora acestora fiind răniţi. Toate geamurile clădirilor aflate la o distanţă de aproximativ 1, 5 kilometri în toate direcţiile s-au spart dar s-au raportat şi numeroase cazuri în care, pe o rază de 10 kilometri, clădirile au suferit pagube minore, geamuri sparte, tencuială căzută etc. Sunetul deflagraţiei a putut fi auzit pe o rază de 25-30 de kilometri.

Barometrul Oficiului Meteorologic a inregistrat o oscilaţie pozitivă de 0,9 mm în momentul exploziei dar a revenit imediat indicând nivelul normal al presiunii. Cu trei etaje mai jos de sediul Oficiului Meteorologic minibarometrul din birourile firmei Taylor Instrument Co. a înregistrat o creştere de 1,3 mm peste nivelul normal şi, imediat după aceea, o scădere de 0,4 mm sub nivelul normal al presiunii.

Toate aceste pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale au avut o singură cauză: decizia bizară a unui membru al echipei de intervenţii chemată să repare o scurgere de gaze din gazometru. Acesta, din motive rămase necunoscute, a hotărât să caute fisura din peretele gazometrului cu ajutorul flăcării unei lămpi de sudură. Din cele descrise mai sus reiese că a găsit-o.

Dilemă: Unde creşte Universul? (V)

2010-04-29T09:00:00.007+03:00

Aşadar, unde creşte Universul?
Revenind la întrebarea iniţială nu putem să nu constatăm că ea implică un element pe care în episodul trecut l-am stabilit ca inexistent. A susţine că Universul este o entitate oarecare, o bucată de aluat, care creşte undeva, într-un cuptor de exemplu, înseamnă să acceptăm şi ideea unei margini aferente, ceea ce am văzut că, cel puţin din punctul nostru de vedere, nu există.

După mine, cel mai cinstit răspuns la întrebarea noastră este: habar nu avem, suntem încă în plină copilărie a cunoaşterii şi nu dispunem de atributele tehnologice sau măcar psihice care să ne pemită un nivel minim de comprehensiune ce ar favoriza un răspuns măcar teoretic.

Sunt alţii însă, mult mai deştepţi decât mine, care susţin că, dacă Universul chiar este infinit atunci el nu are în ce să crească. Desigur conceptul de infinit este greu de asimilat (şi oarecum forţat dacă mă întrebaţi pe mine însă, din nou, cine sunt eu să-mi dau cu părerea?) însă el poate fi explicat dacă recurgem la ajutorul matematicii. Să zicem că avem un şir de numere 1,2,3 etc. care tinde la infinit. Dacă multiplicăm fiecare număr din acest şir cu 2 vom obţine şirul 2,4,6... şi tot aşa până la infinit. Distanţa dintre numerele din şir s-a "întins" (acum este 2 în loc de 1) dar putem spune şi că lungimea totală a şirului s-a extins, a crescut? Păi, primul şir ajungea la infinit şi cel de-al doilea la fel deci lungimea totală este aceeaşi în ambele cazuri. Acum, dacă înlocuim numerele cu distanţele dintre galaxiile unui Univers infinit putem să ne facem o idee despre cum acesta se "întinde" fără a se "extinde". Toate bune şi frumoase, numai că nu toate cele din Univers se "întind". Nici Calea Lactee, nici Soarele, nici Pământul, nici noi nu suntem afectaţi de "întindere". Şi ca să reparăm "anomalia", pac venim cu teoria că, la o scară relativ mică, forţele de "întindere" sunt anihilate de gravitaţie, coeziunea atomică etc.

După cum se vede, dacă ne bazăm toată construcţia logică pe conceptul abstract de "infinit", ne tot adâncim în teorii şi speculaţii. Aşa că mai bine recunoaştem cinstit: în acest moment nu cunoaştem mai nimic despre Univers!
_

Dilemă: Unde creşte Universul (IV)

2010-04-28T09:00:00.002+03:00

Unde este centrul Universului?
Grea întrebare. Aşa cum am văzut în episodul trecut, galaxiile au poziţii fixe una faţă de cealaltă deci nu ne puteam baza pe mişcarea lor pentru a calcula un punct de origine comun. Şi cu Universul în ansamblu lucrurile stau la fel de prost. Nu avem posibilitatea să aruncăm o privire asupra sa "din afară" iar de acolo de unde suntem, din interior, nu-i putem vedea marginile pentru a ne putea face o idee asupra formei şi dimensiunilor sale. Iar fără cunoaşterea acestor caracteristici calcularea unui centru este imposibilă.
În aceste condiţii ce ne împiedică să considerăm că noi suntem fix în centrul Universului? Poate doar faptul că nu mai există nici un sens în conceptul de "centru al Universului" şi în aceste condiţii acest termen poate fi complet ignorat.

Am putea merge chiar un pic mai departe şi să speculăm că un "centru al Universului" nici măcar nu poate exista. Pentru a înţelege asta este suficient să asimilăm ideea că Universul nu este doar foarte, foarte mare, ci este chiar infinit de mare, cu alte cuvinte te-ai putea deplasa prin el în linie dreaptă fără a-i atinge vreodată limitele. Aşadar, întrucât Universul este infinit de mare şi nu are limite, în funcţie de care să putem face calcule şi extrapolări, putem spune liniştiţi că el nu are centru, nici măcar unul teoretic.
_

Dilemă: Unde creşte Universul (III)

2010-04-27T09:00:00.009+03:00

În lumina celor prezentate în episodul trecut se nasc câteva întrebări care necesită clarificări suplimentare:

Care este distanţa dintre două galaxii?
Luaţi o ruletă, daţi o fugă până în cea mai apropiată galaxie, rugaţi primul omuleţ verde/gri întâlnit să ţină de capătul benzii apoi veniţi fuguţa înapoi lăsând banda ruletei să se desfăşoare. Notaţi distanţa indicată şi aşteptaţi o săptămână apoi notaţi din nou distanţa indicată de ruletă. Da, este corect, cele două cifre sunt identice, deci distanţa între galaxii rămâne aceeaşi, indiferent de trecerea timpului. Acum că v-aţi convins, rebobinaţi banda ruletei pentru că nu se ştie când veţi mai avea nevoie de ea. Cum? Nu mai încape pe tambur? A crescut şi distanţa între subdiviziunile unităţii de lungime? Păi singura explicaţie logică pentru o asemenea grozăvie este fenomenul de "întindere" a spaţiului iar asta înseamnă că un concept relativ simplu cum este "distanţa" poate deveni foarte complicat la scara Universului.

Acum să nu vă luaţi de mine spunând că ruleta aia ar trebui să fie alcătuită din atomi care nu sunt legaţi prin forţe intermoleculare ca să funcţioneze experimentul, dădeam şi eu un exemplu. Însă un fenomen oarecum asemănător cu cel descris în cazul ruletei imaginare de mai sus se petrece cu lumina emisă de o galaxie în drumul ei spre o galaxie învecinată. Ea va fi supusă aceluiaţi fenomen de "întindere" a spaţiului care-i va modifica lungimea de undă. Iată de ce auziţi mai tot timpul că spectrul virează spre roşu atunci când se discută de galaxii îndepărtate. Studiind intensitatea acestor modificări de spectru este destul de simplu de aflat distanţa dintre galaxii.

Dilemă: Unde creşte Universul? (II)

2010-04-25T17:00:00.015+03:00

Să analizăm puţin cum au ajuns astrofizicienii la teoria expusă în episodul trecut:
Diferenţa între "expansiune" şi "întindere", dincolo de semantică, constă în imaginea sugerată. "Expansiune" incumbă un film mental cu o sumedenie de galaxii care plutesc prin spaţiu, toate având un punct comun de origine faţă de care se îndepărtează cu viteze foarte mari. Conform acestui scenariu avem de-a face cu o colecţie de obiecte care are dimensiuni finite şi creşte deci este firesc să ne întrebăm în ce creşte. Însă, conform teoriilor curente asupra naturii universului, această imagine este complet incorectă.

Din ceea ce ştim până în acest moment galaxiile sunt staţionare, ele nu se mişcă prin spaţiu aşa cum se mişcă avioanele prin aer, pur şi simplu stau pe loc. Cu toate acestea ele se îndepărtează una de cealaltă pentru că spaţiul dintre ele se întinde, exact aşa cum se întâmplă când tragi de capetele unei fâşii de cauciuc.
Sigur, conceptul de mai sus este oarecum greu de asimilat pentru că, din punctul de vedere al omului obişnuit, Universul este un container în care sunt "depozitate" galaxii, sori, planete, etc. Teoria relativităţii ne învaţă însă că Universul nu este chiar atât de simplu cum am fi tentaţi să credem bazându-ne pe ceea ce ne învaţă experienţele noastre de zi cu zi. Ca să putem avea o imagine completă a naturii Universului trebuie să încercăm să integrăm ideile lui Einstein cu propriile noastre concepte şi să ne imaginăm spaţiul ca pe o structură ceva mai complicată care este capabilă să se "întindă" sau chiar să se "curbeze".

Pentru a înţelege conceptele de mai sus, să încercăm să ne imaginăm o bucată de aluat care conţine stafide răspândite în compoziţie. În acest moment nu ştim cât de mare este bucata de aluat, ştim doar că este foarte, foarte mare, că noi stăm pe una din stafidele din interior şi suntem atât de departe de marginea aluatului încât aceasta nu are niciun efect asupra noastră sau asupra percepţiilor noastre. Dacă această bucată de aluat este supusă influenţei unei temperaturi ridicate ea va începe să se mărească, spaţiul dintre stafide se va mări însă ele nu-şi vor schimba poziţia relativă la aluat, vor rămâne fixe, nu se vor mişca prin acesta deşi distanţa dintre ele este din ce în ce mai mare.

Dilemă: Unde creşte Universul? (I)

2010-04-25T09:00:00.002+03:00

N-am întâlnit până acum vreo sursă de informare asupra originilor şi evoluţiei Universului care să nu se refere la expansiunea Universului. Bun, am înţeles, Universul este în expansiune adică creşte. Ce nu am reuşit să înţeleg este unde anume creşte?

Înainte de Big-Bang Universul era o singularitate, un fenomen fizic în care masa, densitatea, temperatura etc. tind către infinit şi doar dimensiunea tinde către minus infinit.

Cum a apărut?; unde a apărut?; de ce a apărut această singularitate?; sunt întrebări pur retorice pentru că eventualele răspunsuri sfidează limitele cunoaşterii umane în domeniul fizicii. Ce era împrejurul acestei singularităţi şi care este natura spaţiului pe care-l ocupă Universul în expansiune este o întrebare la care foarte puţini cercetători s-au încumetat să caute un răspuns, evident, teoretic.

Printre aceştia s-au aflat şi astrofizicienii de la Departamentul de Astronomie al Universităţii Cornell. Pe scurt explicaţia lor a fost următoarea: întrucât nu avem mijloacele necesare pentru a putea vedea dincolo de limitele Universului cunoscut putem trage concluzia că acesta este infinit de mare deci nu există un spaţiu în care acesta creşte, adică ar trebui să înlocuim "expansiune" cu "întindere", cu alte cuvinte să nu ne mai imaginăm Universul ca pe un balon ci, mai degrabă, ca pe o bucată amorfă de aluat.

Precambrian: Special (VII)

2010-04-17T11:28:00.000+03:00

Evoluţia subterană a vieţii
Conform modelului propus de Teoria Pământului în Expansiune viaţa a evoluat în mări subterane şi a migrat către suprafaţă în timpul "exploziei" din Cambrian. Seria glaciaţiunilor din Precambrian explică formarea mărilor subterane precum şi migrarea formelor primitive de viaţă în adâncurile planetei.

Dacă acceptăm că responsabilitatea pentru răcirea accentuată a planetei cade în sarcina slăbirii forţelor gravitaţionale de coeziune am putea estima că procesul de expansiune a demarat concomitent cu glaciaţiunea sturtiană, în urmă cu aproximativ 750 de milioane de ani. Pe de altă parte, conform estimărilor, durata totală de timp pe parcursul căreia s-a desfăşurat procesul de expansiune este undeva în jurul cifrei de 1,1 miliarde de ani, ceea ce sugerează că procesul a demarat concomitent cu începutul fragmentării supercontinentului Rodinia, adică la începutul Proterozoicului. Asta ar însemna că, la începutul Cambrianului, raza Pământului era doar cu puţin mai mare decât jumătatea celei actuale şi că a crescut treptat şi constant până în urmă cu aproximativ 100 de milioane de ani, când dinozaurii şi alte vieţuitoare de talie foarte mare au cunoscut o perioadă extrem de prosperă, probabil datorită reducerii gravitaţiei.

Sunt extrem de rare cazurile în care s-au găsit fosile ale unor forme de viaţă din Precambrian. Explicaţia oficială pentru acest fenomen este lipsa cochiliilor sau a unor elemente de schelet la fauna din acea perioadă. Fauna de Ediacara, aşa numitele vendobionte, apărută la graniţa dintre Precambrian şi Cambrian, au foarte puţine caracteristici recognoscibile în fauna actuală şi o relaţionare incertă cu organismele foarte evoluate apărute în explozia din Cambrian. O foarte coerentă explicaţie pentru aceste inadvertenţe şi pentru salturile evolutive inexplicabile până acum apare în Teoria Pământului în Expansiune care postulează că au existat două lanţuri evolutive distincte.

Primul lanţ evolutiv ar fi acela al vendobiontelor apărute prin dezvoltarea procariotelor care nu au găsit refugiu în subteran şi au fost nevoite să se adapteze unor condiţii de mediu extrem de dure, supravieţind în zonele adiacente focarelor vulcanice, în apa adunată în cavităţile de suprafaţă. Aceste organisme nu au reuşit însă să se adapteze şi schimbărilor de mediu produse în Cambrianul timpuriu şi au dispărut relativ rapid. Conform unor alte teorii vendobiontele nu au dispărut ci s-au transformat în acele organisme cu mod de hrănire atipic cunoscute astăzi sub numele generic de plante.

Cel de-al doilea lanţ evolutiv îl reprezintă fauna ce a prosperat în mările şi lacurile subterane, la adăpost de frigul glacial şi bombardamentele cu radiaţii radiaţii de la suprafaţă ceea ce a permis o diversificare accentuată şi o desfăşurare mult mai rapidă a proceselor evolutive. Această faună subterană a migrat către suprafaţă prin faliile apărute în urma procesului de expansiune, odată cu încetarea glaciaţiunilor şi încălzirea climei, fiind la originea a ceea ce astăzi se numeşte "explozia" din Cambrian.

Pentru pasionaţi: detalii despre Teoria Pământului în Expansiune.

Precambrian: Special (VI)

2010-03-28T07:00:00.040+03:00

Să încercăm să transpunem datele de până acum în lumina Teoriei Pământului în Expansiune.

Evoluţia continentelor
Ipoteza existenţei supercontinetului Pangeea provine din lucrările lui Wegener iar ipoteza privind existenţa unor supercontinente anterioare a fost forţată de datele furnizate de fosile ce sugerează existenţa unor mari mase de uscat alipite. Ori această ipoteză nu mai este necesară conform Teoriei Pământului în Expansiune întrucât oceanul nu exista în perioada când raza Pământului era doar jumătate din cea actuală. Rodinia Pământului cu diametru redus ar fi putut arăta aşa cum presupune geologia actuală că a arătat, numai că ceea ce este astăzi considerat un supercontinent ar fi fost de fapt scoarţa unei planete mai mici.

Teoria Pământului în Expansiune avansează ideea că, în urma creşterii graduale a razei Pământului, în scoarţă au apărut crăpături care, lărgindu-se, au colectat apă şi s-au transformat în mări interioare şi lacuri, mai mult sau mai puţin întinse. Această reprezentare incumbă şi existenţa unor punţi de legătură între continente ceea ce elimină nevoia de a postula ciclicitatea formării supercontinentelor. Aici însă apare o întrebare: când s-a produs creşterea în diametru a planetei? Să fi început cu 750 de milioane de ani în urmă şi să se fi încheiat acum cu 100 de milioane de ani, un parcurs de 650 de milioane de ani ce cuprinde şi epoca dinozaurilor uriaşi a căror creştere ar fi fost favorizată de o gravitaţie redusă? Sau să fi început mult mai devreme, acum 1 miliard de ani, în Neoproterozoic, faza terminală a Eonului Proterozoic, exact atunci când a început fragmentarea supercontinentului Rodinia? Estimarea realizată pe baza modelului cuantic al radiaţiei gravitaţionale indică o durată a tranziţiei de aproximativ 1,1 miliarde de ani ceea ce înseamnă că cea de a doua variantă de răspuns este şi cea mai plauzibilă.

Evoluţia oceanelor
În perioada când diametrul Pământului era pe jumătatea celui actual continentele acopereau cea mai mare parte a suprafeţei din acea vreme, ceea ce înseamnă aproximativ 25% din suprafaţa actuală a uscatului, plus sau minus câteva procente, în funcţie de suprafaţa ocupată de mările interioare şi calotele polare. În zilele noastre suprafaţa acoperită de continente şi mări interioare este cam 31% din total ceea ce înseamnă că masa continentală a crescut, cel mai probabil datorită extinderii pe verticală şi a adâncirii oceanelor. Suprafaţa oceanelor a evoluat de la un procent nesemnificativ până la aproape 70%, în special prin extinderea mărilor interioare Iapetus şi Panthalassa ce au format oceanele Atlantic şi Pacific.

Glaciaţiunile
Având în vedere vechimea sa Oceanul Pacific oferă multe date despre îngheţurile din trecut însă dovezile de până acum infirmă ipoteza glaciaţiunilor globale. Un supercontinent, echivalent al Rodiniei, care acoperă Pământul cu diametrul înjumătăţit şi este întrerupt pe alocuri de câteva mări interioare, ar absorbi mult mai puţină radiaţie solară decât oceanele tropicale prezente în teoria clasică şi astfel apariţia glaciaţiunilor devine mult mai explicabilă. Neverosimila teorie a Bulgărelui de Zăpadă poate fi înlocuită cu o mult mai probabilă serie de mici glaciaţiuni. Fragmentarea echivalentului Rodiniei este mult mai bine explicată prin apariţia fisurilor cauzate de creşterea diametrului planetei care, de altfel, ar fi produs şi o slăbire a forţei gravitaţionale de coeziune, proces energofag care favorizează procesul de răcire şi apariţia glaciaţiunilor.

Precambrian: Special (V)

2010-02-27T19:18:00.000+02:00

Bulgărele de Zăpadă
Teoria Bulgărelui de Zăpadă este, în prezent, principalul model pentru resupusele glaciaţiuni globale din Proterozoic. Teoria introduce ideea unor glaciaţiuni "speciale", ce se deosebesc de cele "normale" prin faptul că suprafaţa oceanelor este complet sau aproape complet acoperită de o pătură groasă de gheaţă.

Unul din punctele slabe ale acestei teorii este reprezentat de lipsa unor explicaţii plauzibile cu privire la factorii declanşatori ai îngheţului dar şi cei ai dezgheţului care a pus capăt respectivelor glaciaţiuni. Există, desigur, numeroase speculaţii pe această temă, de genul:
- erupţia unui supervulcan care provoacă blocarea luminii şi căldurii solare o periodă de timp suficient de îndelungată pentru a declanşa îngheţul. Disiparea efectelor acestei erupţii determină dezgheţul.
- fenomene astrofizice specifice cum ar fi reducerea cu până la 6% a activităţii solare provoacă îngheţul. Revenirea acestor fenomene în parametri normali duce la dezgheţ.
- extinderea calotelor polare (din motive necunoscute) dincolo de paralela 30 determină creşterea albedoului ceea ce duce la îngheţ. Această ipoteză nu oferă un scenariu acceptabil pentru inversarea fenomenului. Teoria acumulării de gaze cu efect de seră provenite din erupţii vulcanice nu stă în picioare din cauza concentraţiei uriaşe de dioxid de carbon pe care o presupune (cam de 350 de ori cantitatea actuală).

Simulările climatologice globale cu ajutorul cărora s-a încercat confirmarea teoriei Bulgărelui de Zăpadă nu au reuşit să producă îngheţ în zona ecuatorială decât în varianta cea mai simplă, care nu ia în considerarea existenţa oceanelor cu dinamică complexă.

De asemenea, datele paleomagnetice utilizate pentru datarea sedimentelor şi plasarea Australiei şi a Namibiei (teritorii ce conţin majoritatea dovezilor despre glaciaţiunile din Proterozoic) la Ecuator în acea perioadă, ce se bazează pe prezumţia că teoria derivei continentelor este corectă, au şi ele o mică problemă. Nu există o "hartă" a fluctuaţiei polilor magnetici în perioada de interes şi asta forţează deducerea polarităţii câmpului magnetic pe baza unor metode statistice. Teoria Pământului în Expansiune este mult mai simplă şi permite eliminarea complicatei teorii a glaciaţiunii globale care poate fi înlocuită cu ideea unor glaciaţiuni normale, asemănătoare celor de dată recentă. De asemenea această teorie explică şi prezenţa dovezilor cu privire la glaciaţiuni în Australia şi Namibia prin simpla plasare a acestora în apropierea Polului Nord în acea perioadă.

Precambrian: Special (IV)

2010-01-26T10:00:00.004+02:00

Glaciaţiunile din Proterozoic
Era Neoproterozoică, ultima parte a eonului Proterozoic, pare a fi fost dominată, în toate cele trei perioade ale sale (Tonian, Cryogenian, Ediacardian), de un şir de glaciaţiuni, cele mai remarcabile, două la număr, petrecându-se în perioada de mijloc, numele acesteia fiind o consecinţă directă a lor.

Se presupune că în Cryogenian au avut loc două glaciaţiuni generalizate, denumite Glaciaţiunea Sturtiană şi Glaciaţiunea Marinoană.

Glaciaţiunea Sturtiană pare să fi avut loc acum 750-700 de milioane de ani, cam în acelaşi timp cu încheierea procesului de fragmentare a Rodiniei şi există ipoteze care susţin că cele două evenimente sunt interdependente. Ipoteza caracterului global al acestei glaciaţiuni se bazează pe descoperirea unor depozite de tilite la joasă altitudine. Explicaţia existenţei acestora este mult mai simplă în Teoria Pământului în Expansiune şi este privită ca rezultatul unor glaciaţiuni normale, regiunile în care au fost descoperite aceste depozite aflându-se, conform teoriei amintite, la Polul Nord în Precambrian.

Glaciaţiunea Marinoană, supranumită Varanger, este mai puţin susţinută de dovezi concrete şi se presupune că ar fi luat sfârşit cu aproximativ 635 de milioane de ani în urmă. După sfârşitul acestei glaciaţiuni globale, a început perioada Ediacardiană care a încheiat eonul Proterozoic şi a durat pâna la începutul Cambrianului, cu 542 de milioane de ani în urmă.

Aceasta este perioada în care apar primele organisme pluricelulare dar sunt foarte puţine resturi fosilizate care atestă acest lucru. Explicaţia oficială pentru această penurie a fosilelor constă în ipoteza că aceste organisme nu dezvoltaseră încă cochilii sau alte structuri tari care să poată înfrunta trecerea timpului. Această ipoteză, deşi logică, nu reuşeşte să lămurească subita dezvoltare a acestui tip de structuri chiar la începutul Cambrianului, imediat după încheierea perioadei Ediacardiene.

Precambrian: Special (III)

2010-01-25T10:00:00.002+02:00

Teoria superoceanelor
Conform acestei teorii suprafaţa totală a oceanelor a scăzut din Precambrian încoace din cauza creşterii suprafeţelor continentale care, astăzi, ocupă 29% din totalul suprafeţei Pământului. Restul de 71% este ocupat de oceane, Arctica şi Antarctica. În sprijinul teoriei derivei continentelor, susţinătorii acesteia, au fost nevoiţi să introducă noi teorii despre oceane ipotetice a căror existenţă nu poate fi dovedită şi a căror dispariţie este pusă pe seama subducţiei plăcilor, o foarte convenabilă pubelă pentru orice ipoteză hazardată.

Iapetus, Oceanul Proto-Atlantic, a fost inventat pentru a putea explica anumite contradicţii din teoria lui Wegener referitoare la Pangea şi se presupune că a dispărut, pe măsură ce masele continentale se apropiau, apoi a reapărut şi a devenit Oceanul Atlantic de azi. Teoria Pământului în Expansiune susţine, mult mai simplu, că e vorba de o mare interioară de dimensiuni apreciabile.

Mirovia este un alt ocean ipotetic ce înconjura iniţial Rodinia pentru a se transforma ulterior în Oceanul Pan-African din jurul Pannotiei. Acest ocean, împreună cu platoul său, a dispărut complet, ca urmare a procesului de subducţie.

Panthalassa este oceanul apărut în urma procesului de fragmentare a Pannotiei şi este predecesorul actualului Ocean Pacific.

Toate aceste oceane ipotetice au fost introduse în teoria derivei continentelor plecând de la ideea că diametrul Pământului era, în Precambrian, identic cu cel de astăzi. Problema este că în urma acestor oceane n-a rămas nici cea mai mică dovadă a existenţei lor. Teoria Pământului în Expansiune nu necesită introducerea în discuţie a unor oceane care să umple golurile, cu excepţia unui echivalent al Oceanului Panthalassa.

Precambrian: Special (II)

2010-01-24T11:30:00.009+02:00

Teoria Pământului în Expansiune nu este nicidecum nouă fiind elaborată cu mai bine de 200 de ani în urmă de geologul italian Roberto Mantovani şi se bazează pe o observaţie extrem de pertinentă potrivit căreia continentele, aşa cum le cunoaştem noi azi, se "îmbucă" perfect astfel încât ar putea forma o suprafaţă continuă dacă diametrul Pământului ar fi pe jumătate din cel actual.

Aşa cum spuneam în episodul trecut, dacă această teorie se dovedeşte a fi corectă, multe din actualele concepte vor trebui modificate din temelii. Pentru a vă putea forma o opinie proprie în privinţa acestui subiect să privim împreună datele de care dispunem în acest moment.

Teoria supercontinentelor
Această teorie postulează o ciclicitate a agregării continentelor în aşa numite supercontinente. Ipotezele actuale susţin existenţa, pe parcursul a 2,5 miliarde de ani, a trei asemenea mase continentale - Rodinia, Pannotia şi Pangea - ce ar putea să fi fost precedate de alte supercontinente.

Rodinia se presupune că s-a format acum 1,1 miliarde de ani şi s-a sfărâmat acum 750 de milioane de ani în trei mari mase continentale - Proto-Laurasia (care s-a rupt ulterior şi a format, prin remodelare, Laurasia - America de Nord şi Asia), cratonul continental Congo (o parte din Africa) şi Gondwana (emisfera sudică curentă şi India).

Pannotia pare a fi avut o viaţă foarte scurtă la scară geologică, formându-se acum 600 de milioane de ani şi fragmentându-se după numai 60 de milioane de ani, la începutul Cambrianului, în Laurentia (America de Nord), Baltica, Siberia şi Gondwana.

Pangea, conform teoriei lui Alfred Wegener, a fost un supercontinent care, cu 250 de milioane de ani în urmă, agrega absolut toate porţiunile de uscat de pe Terra, fiind înconjurat din toate părţile de un uriaş ocean planetar numit Panthalassa.

Acest model ridică câteva semne de întrebare care-i pun la îndoială veridicitatea. Spre exemplu concentrarea masei continentale în emisfera sudică din perioada Rodinia pare a fi extrem de improbabilă. Iar concentrarea ciclică a continentelor în blocuri mai mult sau mai puţin compacte înconjurate de un ocean uriaş pare şi mai puţin probabilă în absenţa unor fenomene fizice care să determine acest comportament. Baza acestei teorii o reprezintă corelarea conturului continentelor actuale care nu a putut fi explicată altfel până la apariţia Teoriei Pământului în Expansiune ce elimină complicaţiile şi inadvertenţele teoriei referitoare la deriva continentelor.

Precambrian: Special (I)

2010-01-23T16:00:00.007+02:00

În acest moment din ce în ce mai multe voci avizate îşi anunţă sprijinul pentru o teorie extrem de disputată, Teoria Pământului în Expansiune, care, dacă ar fi acceptată, ar putea modifica complet imaginea contemporană asupra Precambrianului şi ar bulversa în totalitate teoriile referitoare la evoluţia geologică şi biologică a planetei noastre.

Această foarte incitantă teorie, bazându-se pe anumite fapte şi descoperiri inexplicabile altfel, postulează provenienţa actualelor mase continentale dintr-un singur continent ce acoperea odată aproape întreaga suprafaţă a unui Pământ mai mic, cu un diametru pe jumătatea celui actual.

O ipoteză fascinantă din care derivă o viziune şi mai fascinantă asupra biologiei. Misterioasa Explozie Cambriană în care un număr imens de specii noi a apărut brusc (fapt remarcat şi de Darwin care-l considera a fi cel mai puternic argument în defavoarea teoriei sale) poate fi foarte bine înţeleasă dacă acceptăm ideea că formele de viaţă incipiente s-au refugiat în lacurile şi mările subterane apărute în urma procesului de expansiune planetară. Conform acestei ipoteze viaţa primitivă ar fi fost astfel la adăpost de radiaţii cosmice, bombardamente meteoritice şi clima extrem de rece din anumite ere ale eonului Proterozoic, putând evolua în organisme mai complexe care au migrat spre suprafaţă odată cu încetarea glaciaţiunilor.

Înaintea eonului Proterozoic, conform Teoriei Pământului în Expansiune, diametrul planetei era la jumătatea celui actual şi a crescut gradual până în zilele noastre. Asta înseamnă că întreaga istorie cunoscută a geologiei şi climatologiei planetare din Proterozoic va trebui rescrisă.

Se va putea renunţa astfel la puţin plauzibila şi oarecum forţata teorie a ciclicităţii formării supercontinentelor care poate fi înlocuită cu una mult mai simplă, a existenţei unei singure mase continentale între graniţele căreia existau mări cu suprafeţe foarte mari. Din asta rezultă posibilitatea de a abandona complet teoria seriilor de superoceane ale căror platouri au dispărut prin subducţie, motiv pentru care nu există dovezi concrete asupra existenţei lor.

Ar putea fi, de asemenea, contestat şi modelul climatologic al Pământului Bulgăre de Zăpadă care experimentează, în acest moment, câteva dificultăţi. Este vorba, în special de o seamă de descoperiri oarecum recente ce induc o umbră de îndoială asupra existenţei seriei de glaciaţiuni postulate de acest model.

Precambrian: Eonul Proterozoic (III)

2010-01-20T10:00:00.004+02:00

Zoologie
Deşi eonul Proterozoic cuprinde mai mult de jumătate din istoria vieţii pe Pământ, datele concrete despre aceasta sunt extrem de rarefiate. O bună parte a acestui eon viaţa a fost prezentă dar lipsită de variaţie constând exclusiv din fitoplancton alcătuit în totalitate din cianobacterii. Primele organisme vii de pe Pământ s-au dezvoltat, cu precădere, în apele puţin adânci ale zonelor de coastă. Aceste colonii au devenit rapid adevărate fabrici de oxigen şi laboratoare de testare a variantelor evolutive.

Creşterea rapidă a nivelului de oxigen atmosferic a determinat un prim salt evolutiv ce a constat în apariţia eucariotelor macroscopice caracterizate prin utilizarea unei forme primitive de respiraţie şi având un metabolism bazat pe oxidare. Acestea prezentau un nucleu central capabil să divizeze în celule reproductive separate (gameţi), fiind, cu alte cuvinte, primele vieţuitoare capabile să transmită urmaşilor un cod genetic diversificat şi variabil.

Un alt salt evolutiv s-a petrecut în urmă cu aproximativ 600 de milioane de ani, spre sfârşitul eonului Proterozoic, când a apărut aşa numita faună de Ediacara (descoperită în 1940 pe dealurile Ediacara din Australia). Fauna de Ediacara era compusă din organisme pluricelulare şi apariţia lor oarecum spontană este pusă pe seama creşterii saturaţiei de oxigen în oceanul planetar şi al unui fenomen de încălzire globală ce a urmat unei presupuse perioade glaciare ce ar fi cuprins Pământul în perioada imediat premergătoare (contestata teorie a bulgărelui de zăpadă). Aceste organisme cu corp moale şi flexibil sunt considerate a fi strămoşii primelor vertebrate ce îşi vor face apariţia chiar la finele eonului Proterozoic.

Precambrian: Eonul Proterozoic (II)

2010-01-19T10:00:00.004+02:00

Geografie
În acest moment geografia în eonul Proterozoic este foarte puţin cunoscută din cauză că datele obţinute până acum ne permit să privim înapoi în timp doar cu maximum 650 de milioane de ani în urmă.

Începutul eonului găseşte cratonii născuţi în Arhean acumulaţi într-o masă compactă, un supercontinent, care, în urmă cu 2,4 miliarde de ani, sub presiunea magmei, pătrunsă în crăpăturile verticale de la baza sa şi acţionând asemenea unor pene de lemn, a început să se fragmenteze, proces încheiat în urmă cu 2,2 miliarde de ani. Fragmentele rezultate, plutind pe o magmă foarte vâscoasă şi supuse forţelor tectonicii de coliziune, au început foarte rapid, cu 2,1 miliarde de ani în urmă, să formeze o nouă masă compactă, proces încheiat în urmă cu 1,8 miliarde de ani prin apariţia supercontinentului Columbia.

La acea dată tectonica plăcilor, aşa cum o cunoaştem astăzi, îşi intrase deja în drepturi şi a acţionat asupra supercontinentului Columbia, transformându-l într-o multitudine de mase continentale mai mici. Aceste mase continentale, cu aproximativ 1 miliard de ani în urmă, s-au unit într-un ansamblu oarecum compact numit Rodinia.

Cu aproximativ 900 de milioane de ani în urmă şi Rodinia a început să se fragmenteze prin influenţa a două rifturi continentale identice cu cel ce încearcă, în prezent, să rupă estul Africii de restul continentului. Masele continentale de la nord de Laurentia au pornit, rotindu-se în sens invers acelor de ceasornic, în derivă spre nord, lăsând în urmă o întindere de ape numită Panthalassa ce avea să se transforme, în cele din urmă, în Oceanul Pacific.

Laurentia însăşi, împreună cu Baltica, Siberia şi masele continentale din sud, rotindu-se în sensul acelor de ceasornic s-au deplasat în direcţie opusă, trecând pe deasupra Polului Sud înainte de a porni din nou spre nord. Spre sfârşitul eonului Proterozoic cele două grupuri de mase continentale vor intra din nou în coliziune formând un nou supercontinent ce avea să se fragmenteze rapid formând trei mase continentale separate: supercontinentul Gondwana, Laurentia şi Baltica.

Precambrian: Eonul Proterozoic (I)

2010-01-18T10:00:00.001+02:00

Introducere
Eonul Proterozoic este un răstimp de aproximativ 2 miliarde de ani în care tectonica plăcilor, în varianta ei "contemporană", a căpătat un rol determinant în modelarea scoarţei Pământului. El începe la graniţa cu eonul Arhean, cu 2,5 miliarde de ani în urmă şi se sfârşeşte acum 542 de milioane de ani odată cu intrarea în eonul Fanerozoic.
La începutul Proterozoicului continentele deja formate erau de mici dimensiuni dar erau cratoni stabili. Magma pe care pluteau aceşti cratoni era mai fierbinte şi vâscoasă şi mult mai aproape de suprafaţă decât în prezent. În aceste condiţii deriva continentelor primitive era mult mai rapidă ceea ce favoriza dese coliziuni între acestea. Ca efect al acestor coliziuni frecvente procesul de remodelare a continentelor, prin fracturare şi contopire, era mult accentuat.

Formele de viaţă au continuat să evolueze pe tot parcursul eonului Proterozoic, de la organisme celulare la eucariote şi apoi la plante, ciuperci şi chiar animale primitive. Evoluţia formelor de viaţă, în special a celor care au "inventat" şi eficientizat fotosinteza, a determinat unul din cele mai însemnate evenimente planetare: acumularea oxigenului în atmosferă. În fapt, "entuziasmul" fabricilor de oxigen a fost atât de mare în această perioadă încât aproape au determinat o tragedie, formele de viaţă primitive fiind cât pe ce să fie otrăvite înainte de a apuca să se adapteze la acest nou element care, în anumite perioade, a ajuns şi la concentraţii de zece ori mai mari decât în prezent.

Oraşele surori din Valea Indusului (IV)

2009-12-31T07:00:00.008+02:00

Catastrofă ecologică sau Holocaust atomic?
Între 2.100 A.H. şi 2.000 A.H. ceva teribil s-a petrecut în valea Indusului, ceva ce a determinat reducerea la jumătate a locuitorilor din Harappa şi abandonarea completă a oraşului Mohenjo Daro. În toată regiunea oraşele au scăzut în dimensiuni şi populaţia zonei a devenit tot mai pregnant agrară până ce centrele urbane mari au dispărut în totalitate.

Există două teorii ce încercă să explice această subită decădere a Civilizaţiei Harappa.

Prima teorie susţine că, în perioada menţionată, în valea Indusului s-a produs o modificare catastrofală a climatului ce a determinat creşterea în intensitate a ploilor de iarnă şi scăderea debitelor râurilor.

Cea de-a doua teorie, mai îndrăzneaţă, susţine ideea unui război atomic purtat în acea vreme între combatanţi necunoscuţi. Corifeii acestei teorii se bazează pe mai multe descoperiri pe care le consideră relevante: un strat de cenuşă radioactivă, ce acoperă o suprafaţă de cinci kilometri pătraţi, descoperit în provincia Rajasthan din estul Indiei, anumite inscripţii găsite în templele din acea zonă ce descriu rugăciuni pentru protecţia împotriva luminii ce va veni să distrugă oraşele, postura anumitor schelete găsite zăcând, neîngropate, pe străzile din Harappa şi Mohenjo Daro ce par a fi fost surprinse de o moarte subită în momente de maximă teroare.

Pe lângă aceste dovezi palpabile, unele dintre ele greu de contestat, adepţii teoriei unui Holocaust atomic în antichitate citează adesea şi unele pasaje din Mahabharata, una din cele mai importante epopei ale Indiei antice.

... (a fost) un singur proiectil
Încărcat cu toată forţa Universului
O coloană de fum şi foc
Strălucitoare ca o mie de sori
S-a ridicat în totă splendoarea...

...a fost o armă necunoscută,
Un trăznet de fier,
Un uriaş mesager al morţii,
Ce a transformat în cenuşă
Toată rasa Vrişnilor şi pe Andhakaşi.

...Trupurile erau atât de arse
Că nu le puteam recunoaşte.
Părul şi unghiile au căzut;
Oalele s-au crăpat fără motiv,
şi păsările au albit.

După câteva ore
Toate proviziile erau infectate...
...pentru a scăpa din acest foc
Soldaţii s-au aruncat în ape
Pentru a se spăla şi a-şi curăţa echipamentul.

Pentru cei ce recunosc în textul de mai sus imaginea unei explozii atomice şi efectele radioactivităţii aferente menţionez că Mahabharata a fost scrisă în perioada cuprinsă între 800 A.H şi 600 A.H. adică cu mai mult de două milenii înainte de inventarea bombei atomice.

Oraşele surori din Valea Indusului (III)

2009-12-31T05:00:00.002+02:00

Vocaţia simplităţii
În ciuda dimensiunilor acestor adevărate metropole antice se pare că elitele băştinaşe evitau manifestările ostentative de genul ceremoniilor funerare ades întâlnite în Egipt şi Mesopotamia. Morţii erau îngropaţi cu ritualuri simple şi singurele posesiuni cu care părăseau acestă lume erau produsele de olărit şi, câteodată, mici pietre preţioase. În niciun mormânt nu s-au găsit obiecte din cupru şi doar în cinci dintre cele studiate s-au găsit obiecte din aur.

Ca şi la Harappa, arheologii nu au reuşit până acum să localizeze clădiri cu destinaţie administrativă ceea ce a generat o teorie, contestată de unii cercetători, potrivit căreia Civilizaţia Harappa era o societate oarecum egalitaristă cu conducători fără privilegii.

Controversatul Zeu al Furtunii
Obiceiurile religioase din valea Indusului sunt încă învăluite în mister. Au fost descoperite tăbliţe şi figurine din teracotă cu reprezentări feminine ceea ce a condus la apariţia unor speculaţii pe marginea unui cult al unei zeiţe-mamă deşi unele dintre figurine sunt, fără urmă de îndoială, jucării în timp ce altele ar putea fi simple obiecte de ofrandă ori imagini de cult.

Cea mai controversată este teoria lui John Marshall potrivit căreia Civilizaţia Indus venera o versiune primitivă a lui Rudra, zeul vedic al furtunii, considerat de hinduşi o versiune primară a lui Shiva. Teoria se bazează pe unul din sigiliile găsite la Mohenjo Daro care înfăţişează un bărbat într-o poziţie yoga ce pare a purta un soi de turban şi are deasupra capului cinci simboluri Indus.

O limbă dispărută sau simbolistică pură?
În perioada de apogeu a celor două oraşe în valea Indusului a apărut o scriere ce încă nu a putut fi descifrată. Au fost identificate peste 400 de simboluri diferite, grupate de obicei câte cinci, în scurte inscripţii pe sigilii, platoşe de cupru, fragmente de vase din lut, arme sau chiar pietre.

Incapacitatea de a le descifra a determinat mulţi cercetători să tragă concluzia că aceste semne sunt doar simboluri decorative şi nu sunt menite să reprezinte forma scrisă a unui limbaj. principalul argument în favoarea acestei teorii este laconicitatea inscripţiilor, cea mai lungă dintre ele având doar 17 simboluri în timp ce media este de 10.

Alţi cercetători susţin ideea că înscrisurile consistente ale Civilizaţiei Harappa au existat dar fiind au fost făcute pe suport degradabil în timp cum ar fi lemnul sau pânza sunt definitiv pierdute.

Oraşele surori din Valea Indusului (II)

2009-12-31T03:00:00.003+02:00

O civilizaţie în expansiune
Aşa cum arată profesorul Gregory Possehl în lucrarea sa "The Transformation of the Indus Civilization", începând cam de prin 7.000 A.H., numărul siturilor din valea râului Indus şi al aşezărilor umane aferente a crescut în mod exponenţial într-o zonă cuprinsă între izvoarele Gangelui din nord-vestul Indiei până la graniţa dintre Iran şi Pakistan. Dacă între 7.000 A.H. - 5.000 A.H. existau 20 de situri ce ocupau o suprafaţă de 50 de kilometri pătraţi, între 3.200 A.H. - 2.600 A.H. (chiar înainte de dezvoltarea oraşelor Harappa şi Mohenjo Daro) existau deja 477 de aşezări cu o suprafaţă totală de 2.200 de kilometri pătraţi. Perioada de maximă expansiune a Civilizaţiei Harappa (în care au înflorit Harappa şi Mohenjo Daro) a fost între 2.500 A.H - 2.000 A.H. când peste 1.000 de aşezări harappane totalizau o suprafaţă de 7.000 de kilometri pătraţi.

Dintre cele două oraşe reprezentative pentru Civilizaţia Harappa, Mohenjo Daro era cel mai mare, totalizând 35.000 de locuitori (spre deosebire de Harappa care "abia" ajungea la 30.000) şi se pare că a fost ridicat prin extinderea unei aşezări mai vechi.

Un trai liniştit
Harappa era un oraş construit aproape în totalitate cu chirpici şi cărămizi din chirpici şi s-a dezvoltat oarecum haotic, fără a avea la bază un plan coerent de parcelare. Era înconjurat de un zid cu o singură deschidere, în vestul oraşului. În zona de nord a aşezării au fost ridicate o serie de construcţii masive, singurele la care s-a folosit cărămida arsă, ce se presupune că erau utilizate ca grânare pentru depozitarea şi procesarea grâului şi orzului, alimentele de bază ale locuitorilor. Există o serie de cercetători ce pun la îndoială faptul că aceste construcţii au fost grânare fără a oferi, însă, o explicaţie alternativă cât de cât plauzibilă. Arheologii nu au identificat încă construcţii ce ar putea fi catalogate în grupa clădirilor administrative.

Mohenjo Daro, spre deosebire de Harappa, este un oraş cu o putere de seducţie aproape magică. Bazându-se aproape exclusiv pe cărămizi arse, arhitectura oraşului oferă clădiri foarte bine conservate şi perfect aliniate de-a lungul străzilor şi bulevardelor ce formează o vastă şi uşor imperfectă reţea rectangulară, semn al unei planificări urbanistice ad-hoc. Este cel mai mare oraş din Epoca Bronzului şi oferă şi astăzi senzaţia unei comunităţi active forfotind pe străzile bine definite de zidurile clădirilor, pe treptele marilor edificii, în jurul puţurilor sau la intrarea în băile publice.

Oraşele surori din Valea Indusului (I)

2009-12-31T01:33:00.003+02:00

Cu 4.500 de ani în urmă în Valea Indusului, pe teritoriul de astăzi al Pakistanului, înflorea o civilizaţie antică răspândită pe o suprafaţă de peste un milion de kilometri pătraţi şi care a ridicat, de-a lungul istoriei sale, mai mult de 1.000 de aşezări de diferite dimensiuni. Printre acestea se numără şi marile oraşe Harappa şi Mohenjo Daro (cunoscut şi ca Mohenjo-daro).

Această civilizaţie este una enigmatică, începând de la scrierea utilizată, rămasă nedescifrată până în zilele noastre, trecând prin organizarea socio-politică şi religie, despre care nu ştim mai nimic şi încheind cu totalul mister ce învăluie subita sa dispariţie petrecută în jurul anului 2.100 A.H.

Până şi numele civilizaţiei este controversat. Unii cercetători preferă s-o numească Civilizaţia Indusului, alţii insistă asupra denumirii de Civilizaţia Harappa.

O descoperire semnificativă
În anul 1829 un dezertor britanic din rândurile corpului de armată staţionat în Bengal, Charles Masson, descoperă ruinele oraşului Harappa pe care le descrie într-o carte (Narratives of Various Journeys in Balochistan, Afghanistan and the Panjab) dar le etichetează, greşit, ca aparţinând legendarului oraş antic Sangala.

De abia la aproape o sută de ani de la descoperirea lui Masson, în 1920, Sir John Marshall, Director General al Institutului Arheologic din India, îi trasează arheologului Rai Bahadur Daya Ram Sahni misiunea de a excava ruinele oraşului.

Imediat după începerea lucrărilor arheologul descoperă un număr de sigilii cu însemne harappane pe care i le trimite lui Marshall. Acesta nu realizează semnificaţia lor până ce, un an mai târziu, în 1921, un alt arheolog, Rakal Das Banerji, descoperă în urma unor excavaţii efectuate la 650 de kilometri distanţă de Harappa, în situl Mohenjo Daro, un set de simboluri identice. Este momentul în care Marshall realizează că ambele situri sunt parte a unei vestigiilor unei civilizaţii străvechi, necunoscută până atunci. Din acest moment explorările sunt continuate în ritm accelerat astfel încât în 1924, atât Harappa cât şi Mohenjo Daro sunt complet excavate.

Precambrian: Eonul Arhean

2009-12-26T23:12:00.002+02:00

Introducere
Eonul Arhean este o perioadă geologică ce se întinde de-a lungul a aproximativ 1,4 miliarde de ani, de la formarea scoarţei Pământului, acum 3,8 miliarde de ani, şi până la graniţa cu eonul Proterozoic, cu 2,5 miliarde de ani în urmă.
Graniţa dintre eonul Arhean şi cel Proterozoic, spre deosebire de cele dintre alte perioade din istoria planetei, este foarte bine definită pe baza unor transformări geologice specifice.

Geologie
Forma şi dinamica continentelor în eonul Arhean era mult diferită de cele din epoca modernă. Interiorul planetei era cam de trei ori mai fierbinte decât este azi din cauza unei concentraţii mai mari de izotopi radioactivi şi a temperaturii reziduale apărută în cursul procesului de acreţie. Mantaua era mult mai fluidă şi scoarţa mult mai subţire ceea ce determina o dezvoltare accelerată a scoarţei oceanice la marginea faliilor şi reciclarea sa mai rapidă în zonele de subducţie. Suprafaţa Pământului era fărâmiţată în foarte multe plăci de mici dimensiuni pe care abundau insulele şi grupurile de insule vulcanice. Din acestea au luat naştere mici protocontinente pe măsură ce scoarţa era reciclată în zonele de subducţie.
Prima masă continentală de dimensiuni apreciabile pare a fi început să se formeze cu trei miliarde de ani în urmă, în perioada de mijloc a eonului Arhean, continuând să crească până ce, spre sfârşitul eonului, a ajuns la dimensiunile unui supercontinent. Urme ale acestuia se regăsesc în prezent în sudul continentului african.

Condiţiile de mediu
Oxigenul liber nu a apărut în atmosferă până spre sfârşitul eonului Arhean dar hidrogenul şi dioxidul de carbon se regăseau în cantităţi semnificative.
Temperatura la suprafaţă era doar cu puţin mai ridicată decât cea din zilele noastre de vară, la aceasta contribuind şi un nivel mai redus al energiei radiate de Soare (cam cu o treime mai mică decât în prezent).
Activitatea vulcanică era mult superioară celei contemporane şi era adesea concentrată în aşa numite "puncte fierbinţi" ce produceau lavă cu proprietăţi neobişnuite cum ar fi un punct de topire foarte înalt (peste 1600 ºC).

Viaţa
În acest eon îşi face apariţia, pentru prima dată în istoria planetară, o formă de viaţă. Fosilele de procariotelor (organisme unicelulare fără nucleu), vechi de 3,5 miliarde de ani, indică o răspândire a acestora pe toată suprafaţa Pământului primitiv, fiind adesea comasate în straturi de miliarde de cianobacterii (stromatolite) ce conlucrau prin desfăşurarea de procese biochimice diferite. Pe parcursul eonului Arhean anumite procariote şi-au dezvoltat structuri moleculare capabile de fotosinteză. Iniţial acestea utilizau lumina solară pentru a captura hidrogenul atmosferic apoi, pe măsură ce acesta s-a împuţinat, pentru a captura dioxidul de carbon, din care utilizau numai carbonul, eliberând în atmosferă surplusul de oxigen. Procariotele, prin procesele biochimice desfăşurate, de-a lungul a sute de milioane de ani, au contribuit semnificativ la formarea condiţiilor de mediu ce aveau să permită apariţia eucariotelor şi a formelor de viaţă pluricelulare.

Precambrian: Eonul Hadean (III)

2009-12-21T22:18:00.002+02:00

Formarea oceanelor
Pentru o lungă perioadă de timp Pământul primitiv a rămas învăluit în întuneric, cu cerul acoperit de o pătură încinsă de nori groşi, alimentată încontinuu cu vapori de apă proveniţi din erupţiile vulcanice necontenite. Când temperatura a scăzut şi mai mult, norii au început să condenseze şi suprafaţa terestră a fost asaltată de cantităţi uriaşe de apă, rod al unor furtuni de proporţii inimaginabile.

Iniţial, căzând pe rocile incandescente, ploaia se evapora instantaneu dar acest proces a contribuit la răcirea accentuată a scoarţei ceea ce a permis acumularea apei în depresiuni şi apariţia primelor oceane. Pe porţiunile de uscat rămase între aceste întinderi de ape, continente primitive, au apărut primele râuri şi acestea au transportat aluviuni erodate din regiunile înalte, depunându-le pe fundul oceanelor.

Apariţia granitului
Metamorfoza prin retopire a aluviunilor erodate a dus la apariţia unei magme mult mai bogate în silicaţi, cu o compoziţie diferită de cea a scoarţei primitive. Odată ajunsă la suprafaţă, aceasta s-a solidificat în roci granitice, dure dar mai puţin dense decât bazaltul, capabile, deci, să "plutească" la suprafaţa acestuia. Bucată cu bucată, având la început forma unor arhipelaguri insulare acest nou tip de scoarţă a format învelişul solid exterior al planetei. Densitatea sa redusă a permis acestui strat să suporte transformări intense de genul deformărilor mecanice (tectonică) sau metamorfice, rămânând totuşi la suprafaţă. Scoarţa primitivă, de natură bazaltică, avea să dispară pentru totdeauna în adâncurile planetei, lăsând la suprafaţă doar câteva petice spre aducere aminte. În 1983, în vestul Australiei au fost descoperite cele mai "bătrâne" roci de pe planetă. Au 4,2 miliarde de ani. Respectabil dar compoziţia lor calcaroasă indică o provenienţă din roci cu o vârstă mult mai înaintată, erodate.

Precambrian: Eonul Hadean (II)

2009-12-20T00:12:00.001+02:00

Apariţia scoarţei
Cam la 500 de milioane de ani după formarea Pământului peisajul incandescent al acestuia a început, treptat, să se răcească, datorită disipării căldurii prin intermediul stratului de suprafaţă aflat în contact cu frigul spaţiului interplanetar.

În oceanul de magmă au început să apară blocuri de minerale cu prag de topire foarte ridicat, incandescente dar în stare solidă. Aceste formaţiuni de scoarţă primordială erau destul de rare şi foarte instabile, fiind uşor resorbite de magma incandescentă şi retopite în adâncuri. Pe măsură ce temperatura de suprafaţă continua să scadă, ajungând sub 1.000ºC, numărul şi întinderea acestor blocuri solide a început să crească ajungând să formeze o crustă subţire, scoarţa primitivă.

Această vastă întindere solidă, cu o temperatură de câteva sute de grade celsius, era întreruptă pe alocuri de crăpături lungi şi adânci din care continuau să erupă cantităţi enorme de magmă topită. Aceste crăpături erau accentuate de influenţa Lunii, în acea perioadă încă activă din punct geologic, care, aflată la numai 16.000 de kilometri distanţă ocupa o bună bucată din cer. Bombardamentul meteoritic în acea perioadă era intens, provocând spărturi enorme în scoarţa nou creată şi aruncând la suprafaţă mari cantităţi de materie topită, grăbind astfel procesul de răcire. Acest tratament violent a continuat timp de 700-800 de milioane de ani până în momentul când, prin acreţie, corpurile cereşti cu traiectorii aleatorii din Sistemul Solar au dispărut aproape cu desăvârşire.

Atmosfera primordială
Ca urmare a temperaturilor înalte din centrul Pământului şi prin intermediul erupţiilor vulcanice, deasupra scoarţei ajungeau gaze de hidrogen, dioxid de carbon, halogeni, metan, vapori de apă etc. Vreme de 100 de milioane de ani aceste gaze s-au acumulat formând o atmosferă primitivă. Acest amestec de gaze atingea, la sfârşitul perioadei de formare, o presiune de 250 de atmosfere şi era extrem de toxică, din punctul de vedere al vieţii aşa cum o cunoaştem astăzi. Temperatura încă ridicată a scoarţei nu permitea, încă, condensarea vaporilor de apă, aceştia rămânând în derivă în straturile atmosferice şi determinând modificarea aspectului exterior planetei într-unul mult mai familiar nouă, asemănător cu cel de acum.

Precambrian: Eonul Hadean (I)

2009-12-19T16:57:00.010+02:00

Introducere

Hadeanul sau "Eonul Pregeologic" este perioada de timp, începută acum 4,5 miliarde de ani şi încheiată cu 3,8 miliarde de ani în urmă, în care Pământul a trecut din starea gazoasă în stare solidă. Din cauza profundelor şi violentelor transformări suferite de Terra în această perioadă ea a fost denumită, sugestiv, după numele zeului grec al infernului: Hades.

Chiar înainte de începutul acestei perioade, Pământul, ca şi celelalte planete din Sistemul Solar s-a format, prin contracţie gravitaţională şi acreţie, dintr-un imens disc de gaze şi praf ce gravita în jurul soarelui, cunoscut ca "Nebuloasa Solară". Soarele a dobândit un nucleu prin compactare gravitaţională şi a atins stadiul în care s-a declanşat fuziunea nucleară, începând să emită lumină şi căldură. Particulele din Nebuloasa Solară au început agregarea în planetoizi (corpuri cereşti de dimensiunea asteroizilor) care, prin fuzionări de impact succesive, în timp, s-au transformat în protoplanete (corpuri cereşti de dimensiunea Lunii). Energia termică rezultată în urma coliziunilor frecvente precum şi căldura degajată de procesele radioactive şi gravitaţionale din interiorul protoplanetelor a făcut ca planetele în formare să aibă, iniţial, o structură lichidă.

Este momentul în care Proto-Terra, o masă apreciabilă de materie topită, întâlneşte în cale o altă protoplanetă, Theia (titan din mitologia greacă, stăpânul soarelui), de dimensiunile planetei Marte. Din cataclismul produs în urma coliziunii au rezultat cele două corpuri cereşti ce sunt cunoscute astăzi ca Luna şi Pământul. Pe prospăt formata Terra, cu o vâscozitate crescută în urma impactului, elementele mai dense, fierul de exemplu, s-au acumulat către centru în timp ce elementele cu densitate redusă, de genul silicaţilor, au format un ocean incandescent de rocă topită la suprafaţă.

Astronomia nu-i Astrologie

2009-12-06T20:32:00.005+02:00

4.000 A.H. – 2.000 A.H
Este perioada în care, treptat, barbarismul a fost înlocuit de traiul comunal. Această metamorfoză a determinat transformarea dezvoltării agriculturii într-o prioritate. Oamenii acelor vremuri şi-au dat seama că recunoaşterea corpurilor cereşti şi prezicerea poziţiei acestora pe boltă la un moment dat îi poate ajuta la planificarea activităţilor, când şi cum să însămânţeze, unde şi când să construiască rezervoare şi şanţuri de irigaţii etc.

Această acumulare de cunoştinţe asupra corpurilor cereşti a condus, printre altele, la apariţia a două concluzii logice: corpurile cereşti influenţează direct evenimentele de pe Pământ (Astronomie primordială); corpurile cereşti influenţează viaţa oamenilor (Astrologie primordială).
Timp de mii de ani Astrologia şi Astronomia au coexistat îngemănate, fără trăsături cu adevărat distinctive. Totul a luat sfârşit în 1687 odată cu publicarea de către Sir Isaac Newton a lucrării Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. Newton a fost primul om de ştiinţă ce a cuantificat mişcările corpurilor cereşti în formă matematică punând astfel bazele Astronomiei moderne. şi transformând-o într-o ştiinţă.

Astrologia pe de altă parte, deşi a influenţat naşterea a numeroase discipline ştiinţifice, (Matematica, Chimia, Biologia, Meteorologia) a rămas ancorată la hotarul dintre ştiinţă şi speculaţie. Cu toate acestea oamenii moderni citesc încă, cu regularitate, predicţiile astrologice poate şi din cauza nevoii de repere, fie ele şi efemere, într-o lume în care transformările se succed cu o rapiditate uluitoare.

În concluzie, putem spune că Astronomia se ocupă cu descoperirea şi înţelegerea legilor şi fenomenelor ce guvernează Universul iar Astrologia utilizează Universul în încercarea de a prezice viitorul în scopul dobândirii controlului asupra destinului.

Teotihuacan

2009-12-03T20:27:00.004+02:00

150 A.D. – 650 A.D.
Este Epoca de Aur a Mexicului străvechi şi perioada în care a fost construit un oraş masiv, unul din primele oraşe gigant din Emisfera Vestică, Teotihuacan. Originile sale sunt, încă, misterioase. Nimeni nu a aflat cine erau Teotihuacanii. Deşi şi-au pus amprenta culturală pe toată zona Americii Centrale analiza ADN-ului scheletelor descoperite în oraş indică o totală diferenţiere de ADN-ul aztecilor şi toltecilor ce le-au succedat. Cert este că, după secole de dominaţie culturală asupra Americii Centrale, măreţul oraş Teotihuacan a fost distrus de invadatori necunoscuţi.

Denumirea originală a oraşului este şi ea necunoscută.

Numele actual i-a fost dat de aztecii ce au descins aici la 500 de ani după distrugere. Deşi abandonat de atâta amar de vreme oraşul i-a impresionat atât de mult încât l-au denumit Teotihuacan. În limba lor (nahuatl) denumirea este rezultatul alăturării a două cuvinte teo[tl] (zeu) şi tihua (a deveni) care în interpretarea acceptată înseamnă “locul unde omul devine zeu”.
Părerile sunt împărţite în privinţa constructorilor oraşului. Iniţial, comunitatea ştiinţifică părea să încline spre tolteci. Dovezile care indică înflorirea civilizaţiei Toltece la foarte mult timp după distrugerea oraşul par să demonteze această teorie. În ultima vreme anumiţi cercetători au avansat ideea unei apartenenţe a Teotihuacan-ului la civilizaţia Totonac. Însă vestigiile descoperite în siturile arheologice indică un amestec incredibil de elemente culturale, cele mai cunoscute fiind cele ale civilizaţiilor Mixtec, Zapotec şi Maya. Există chiar şi o teorie conform căreia oraşul a fost ctitorit sau doar dezvoltat de un val multicultural de imigranţi ce a pătruns în valea Teotihuacan fiind alungaţi din locurile de baştină de masiva erupţie a unui vulcan.

În cursul săpăturilor arheologice au ieşit la iveală dovezi şocante cu privire la obiceiurile locuitorilor ce au clădit cu măiestrie divină superbele clădiri şi monumente ale oraşului. Rămăşiţele umane şi animale descoperite sub straturile de praf şi noroi din Piramida Lunii indică apetenţa băştinaşilor pentru (presupuse) ritualuri religioase de sacrificare prin decapitare ca ofrande aduse zeilor sau elemente sacre încorporate în structura construcţiei.

Oare ce mecanisme sociale, politice şi religioase au stat la baza longevităţii acesui oraş al extremelor, care a fost liantul ce i-a permis să reziste şi să domine regiunea Americii Centrale vreme de cinci secole?

Şi cine l-a distrus? Printre clădirile descoperite nu a fost identificată nici măcar o structură cu rol militar deşi experţii sunt de acord că dominaţia oraşului în regiune nu s-a manifestat doar prin cultură ci şi prin forţa armelor.
Oare ce invadator necunoscut a avut forţa să îngenuncheze un oraş ca Teotihuacan?
Cine în acele vremuri ar fi avut capacitatea şi îndrăzneala să întreprindă o asemenea aventură? Să fie oare explicaţia mult mai simplă de atât? Să fie vorba doar de o răscoală a claselor inferioare şi nevoiaşe împotriva elitelor?

Sunt întrebări la care nu vom afla răspunsul prea curând sau poate nu-l vom afla niciodată. Cert este că Teotihuacan este încă o dovadă că evoluţia civilizaţiei umane s-a făcut prin salturi uneori greu de explicat.

Întâlnirea

2009-12-02T20:19:00.001+02:00

Andromeda. O superbă spirală galactică mai mare decât Calea Lactee aflată la două milioane de ani lumină distanţă de aceasta. Analiza spectrografică indică o deplasare spre albastru ceea ce înseamnă că vine încoace. Vine tare. La viteza de deplasare actuală de 140 kilometri/secundă ar putea fi vizibilă de la ferestrele noastre, în toată splendoarea-i maiestuoasă, în aproximativ 2-3 miliarde de ani.

Un fleac.
Coliziunile sunt frecvente în interiorul grupurilor galactice şi există dovezi că Andromeda a “consumat” mai multe galaxii în decursul istoriei sale. Dacă în mitologia greacă tânăra şi neajutorata prinţesă Andromeda a avut nevoie de Perseus pentru a scăpa de monstrul marin trimis de Poseidon, în viaţa reală, galaxia ce-i poartă numele, pare a se descurca binişor de una singură.

Dacă va avea loc, coliziunea dintre Calea Lactee şi Andromeda va provoca amândurora o transformare dincolo de limita recognoscibilului, contopindu-le într-o nouă şi gigantică galaxie eliptică. Sistemul nostru solar, situat undeva la periferia Căii Lactee are toate şansele să scape de un impact cu alte corpuri cereşti dar cu siguranţă va fi afectat de imensele forţe gravitaţionale aferente evenimentului.

Un prim scenariu ar fi “aruncarea” sa pe o orbită înaltă în jurul centrului galaxiei nou formate. Un al doilea scenariu indică desprinderea totală de galaxie şi o cursă solitară, în derivă, prin imensitatea spaţiului intergalactic. În fine, cel de-al treilea scenariu presupune atragerea sa înspre centrul galaxiei pentru a fi devorat de forţa inimaginabilă a găurii negre ce pândeşte dincolo de orizontul evenimentelor.

Dincolo de scenariile apocaliptice pe care noi cu siguranţă nu le vom putea experimenta, vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie. Dacă actuala configuraţie a bolţii cereşti vi se pare grandioasă gândiţi-vă care ar nivelul ei de spectaculozitate peste două miliarde de ani.

Pietroaiele apocalipsei

2009-12-01T20:12:00.003+02:00

Botezat cu numele zeului haosului şi al întunericului din mitologia egipteană, “99942 Apophis” este un asteroid ce a stârnit o seamă de controverse începând din Decembrie 2004. Estimările iniţiale indicau că acest corp ceresc, cu o lungime de 350 de metri, se află pe o traiectorie de impact cu Terra şi va ajunge la destinaţie în 13 Aprilie 2029.

Măsurătorile ulterioare, numite de iubitorii de teorii ale conspiraţiei “ajustări muşamalizatoare”, au determinat o oarecare liniştire a spiritelor arătând că este exclusă posibilitatea unui impact şi că asteroidul va trece cam la 25.000 de kilometri de Pământ, ceea ce în distanţe cosmice înseamnă “la mustaţă” (orbita sateliţilor geostaţionari este la 35.786 kilometri).
Chiar şi aşa persistă o anumită stare de îngrijorare întrucât traiectoria estimată aduce asteroidul în preajma unui puţ gravitaţional ce-i poate altera deplasarea punându-l astfel pe curbă de coliziune cu impact în 13 Aprilie 2036.

De abia în 2013 va mai exista un interval propice unor observaţii amănunţite ce vor face posibilă estimarea mai exactă a traiectoriei acestui asteroid.

Este bine de ştiut că estimările specialiştilor apreciază forţa de impact a acestui corp ceresc undeva în jurul a 800 megatone TNT (spre comparaţie devastatoarea erupţie a vulcanului Krakatoa din 1883 a avut o energie undeva în jurul valorii de 200 megatone TNT). În funcţie de locul impactului şi unghiul de incidenţă efectele asupra oamenilor şi mediului poate fi devastator pe o rază de mii de kilometri dar în nici un caz nu va produce schimbări meteorologice sau geologice de lungă durată.

Strategiile de evitare a impactului sunt încă în discuţie dar toată lumea pare a fi de acord că un scenariu de tip hollywoodian cu detonări de încărcături nucleare este o idee de film, gen Armaggedon, şi nimic mai mult din cauza riscurilor aferente (spargerea asteroidului în bucăţi radioactive dacă are o compoziţie dură sau absorbţia efectelor exploziilor în cazul unei compoziţii maleabile).

Totuşi, deocamdată, inamicul public nr. 1 (identificat) nu este “99942 Apophis” ci o rudă a sa, “1950 A” un bulgăre dens de nichel şi fier cu un diametru de aproximativ 1,4 kilometri, care, dacă avem ghinionul (destul de probabil) să se rostogolească în direcţia nepotrivită va lovi Terra în jurul datei de 16 Martie 2880. Forţa de impact a acestui asteroid ar putea declanşa un efect de extincţie în masă.

Având în vedere că în acest moment cam 30% din bolta cerească nici măcar nu este supravegheată iar totalul celor implicaţi activ în problematica apărării planetare este sub totalul personalului unui schimb la McDonalds nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne culcăm liniştiţi.

Somn uşor!